Atunci când ne gândim la noi înşine, ne spunem: „Da, eu sunt aici şi eu sunt important.” Şi percepem acest „eu” important ca şi cum ar putea fi găsit înăuntru, undeva în corp, ca un „eu” puternic, independent, misterios. Fie că este propria persoană, fie că sunt prietenii, duşmanii sau orice alte lucruri, întotdeauna percepem obiectele în acest fel.
Fără îndoială, putem noi înşine să investigăm aceste lucruri. Şi dacă gândim şi investigăm corect, putem recunoaşte dacă este aşa sau nu. Nu trebuie să ne încredem în explicaţiile altei persoane pentru a o face – putem vedea noi înşine dacă acesta este sau nu modul în care percepem lucrurile.
Acesta este modul nostru de a percepe obiectele. Însă, dacă ne întrebăm „acest mod de a percepe corespunde realităţii?”, răspunsul este „nu”, această modalitate aparentă de a exista nu corespunde absolut deloc realităţii. Se poate vedea foarte uşor că nu corespunde. Dacă luăm exemplul unui duşman, noi percepem persoana ca şi cum acest duşman ar fi lipit într-un mod foarte concret în interiorul acestei persoane. Să investigăm mai precis, ce anume din acest obiect este duşmanul nostru, să căutăm în corpul acestei persoane, este cumva capul duşmanul? Sunt braţele duşmanul? Sunt picioarele sale duşmanul, sau nasul său? Cu siguranţă, nu. Dacă vom continua să investigăm şi vom căuta duşmanul în interiorul corpului, vom găsi lucruri chiar şi mai problematice prin care să scotocim. În corp găsim multe lucruri, dar niciunul care să fie duşmanul. Dacă oamenii de ştiinţă examinează persoana în detaliu, până la cea mai mică particulă, ei nu vor găsi duşmanul nicăieri; nu îl vor găsi nici măcar în quarci (în particulele subatomice). Dacă cineva realizează o meditaţie analitică profundă şi precisă şi caută duşmanul în obiect, nici el (sau ea) nu îl va putea găsi nicăieri.
Putem căuta duşmanul oricât de mult dorim în această persoană concretă pe care o considerăm duşman şi la care reacţionăm spontan cu furie, iritare şi antipatie, dar nu îl vom găsi nicăieri. Este exact la fel şi pentru propria noastră persoană. Uneori ne gândim că suntem fericiţi, că suntem trişti, că suntem furioşi; şi, dacă începem să căutăm în interiorul nostru acest „eu” care generează toate aceste experienţe, oricât de mult l-am căuta, el este de negăsit. Aceste moduri de analiză ne arată limpede că modul nostru obişnuit de a percepe obiectele este incorect, este greşit.
Aşadar, cum există obiectele şi fenomenele? Ele există interdependent (Pratitya Samutpanna). Lucrurile există interdependent şi într-o relaţie reciprocă (Apekshita) unul faţă de altul, şi nu independent (Svatantraka), prin ele însele, dinspre partea lor. Şi noi şi alţii existăm în dependenţă de cauzele, circumstanţele şi părţile noastre, şi de asemenea în dependenţă de conştiinţa care percepe aceste lucruri, şi de desemnările date acestor lucruri, cum ar fi „eu” sau „tu”. Ele sunt doar nume, sunt doar desemnări; obiectele există dependent de toţi aceşti factori.
Obiectele există prin reuniunea cauzelor, factorilor, numelor şi conştiinţei care le percepe; de aceea, ele există în interdependenţă, într-o relaţie reciprocă. Ne gândim la noi înşine ca la ceva foarte important; propriul „eu” este foarte important. Însă, în întreaga lume, suntem „eu” numai pentru noi înşine, iar pentru toţi ceilalţi suntem „tu”, „el” sau „ea”, dar nu „eu”. Pentru cei foarte apropiaţi nouă, suntem „tu”. Pentru cei puţin mai îndepărtaţi, suntem „el” sau „ea”. Iar pentru cea mai mare parte a fiinţelor, nu avem absolut niciun fel de importanţă. Astfel, depinde şi de punctul de vedere, de perspectivă. Există o interdependenţă similară atunci când numim cele două maluri ale unui râu „malul acesta” şi „malul celălalt”. În funcţie de locul unde ne aflăm, „malul acesta” şi „malul celălalt” sunt interschimbabile.