Multe persoane cred că meditaţia este o relaxare a minţii, dar în niciun caz nu acesta este adevăratul înţeles al meditaţiei. Dimpotrivă, meditaţia este un antrenament şi o educare a minţii, orientate către un scop. Este ceva activ: în loc de relaxare, este mai degrabă ca o bătălie în propria minte. În meditaţie, încercăm să clădim ceva în propria minte, însă apar mulţi factori mentali care sunt obstacole împotriva acestui proces. Pentru un începător, aceasta va conduce fără îndoială la o luptă grea. Însă numai în acest fel – şi nu prin a ne petrece timpul fiind somnoroşi şi leneşi – putem realiza ceva.
Dacă suntem capabili să practicăm meditaţia în mod corect, aceasta este cea mai bună metodă pentru a spori şi cultiva în propria minte calităţile extraordinare ale compasiunii, de a dezvolta înţelepciunea şi claritatea minţii, de a genera iubirea pură în propria minte, şi aşa mai departe. Dar dacă o facem incorect, meditaţia devine unul dintre cele mai bune moduri de a ne pierde vremea cu totul. În loc de asta, ar fi mai bine chiar şi să ne angajăm în nişte activităţi foarte concrete ale corpului sau vorbirii, şi să creăm ceva folositor şi tangibil.
Atunci când începem să practicăm meditaţia, cel mai greu lucru este lipsa controlului asupra propriei minţi. Pentru a începe să controlăm mintea, este necesar ca mai întâi să dezvoltăm concentrarea. În prezent, mintea noastră nu este niciodată calmă, liniştită, ci este asemenea un steag fluturând pe un vânt puternic. Mintea trebuie calmată puţin, înainte de a putea fi folosită la urmărirea unor gânduri şi raţionamente importante. Cât timp mintea se mişcă haotic fără încetare, va fi foarte greu să urmărim gânduri precise şi profunde.
Buddha a explicat numeroase metode de meditaţie (Bhāvanā). Ele pot fi clasificate în două mari categorii: meditaţia de concentrare (Sthāpita Bhāvanā) şi meditaţia analitică (Vichārita Bhāvanā). Ambele tipuri de meditaţie sunt necesare. Numai meditaţia de concentrare sau numai cea analitică nu duc de unele singure la realizare. Este necesar să combinăm ambele tipuri de meditaţie.
Pentru a medita, putem să adoptăm anumite posturi ale corpului, dar cel mai important lucru în meditaţie este poziţia minţii. Unele persoane cred că meditaţia este doar o postură aşezat, dar nu este aşa. Oricine poate sta într-un anumit fel, dar nu corpul trebuie să facă meditaţia, ci mintea.
Pentru a practica meditaţia, mai întâi este necesar să avem cunoştinţele şi înţelepciunea corespunzătoare (Pragyā). Sunt trei tipuri de înţelepciune: înţelepciunea din ascultare sau învăţare (Shrutimayi Pragyā), din reflectare (Cintamayi Pragyā) şi din meditaţie (Bhāvanāmayi Pragyā). În primul rând, trebuie să obţinem cunoştinţele şi înţelepciunea prin învăţare, care deschid uşa înţelegerii punctelor practicii. Apoi, această înţelepciune poate fi adâncită, ducând la o convingere fermă, prin reflectarea într-o manieră clară şi corectă. Prin practica meditaţiei de concentrare şi a meditaţiei analitice, această înţelepciune poate fi dezvoltată într-o înţelegere şi mai profundă, ducând la realizarea directă prin experienţă (directă).
Nu este momentul să explicăm acest subiect mai în detaliu. De aceea, voi oferi mai multe descrieri ale primului dintre aceste trei puncte: viziunea în Buddhism.
În Buddhism, unul dintre cele mai importante puncte ale viziunii sunt descrierile minţii. Aceasta pentru că, aşa cum am menţionat la început, fiinţele simţitoare sunt punctul central al învăţăturilor lui Buddha, şi mintea este într-o relaţie directă cu experienţele de fericire şi de suferinţă ale fiinţelor. Buddha a arătat clar faptul că rădăcina efectivă a tuturor experienţelor noastre de fericire şi de suferinţă este propria minte.