Prin „practica Dharmei” ne referim la dezvoltarea iubirii (Maitri), compasiunii (Karūñā), răbdării (Shanti), generozităţii sau dăruirii (Dāna), eticii sau moralităţii (Shila), şi aşa mai departe. Toate aceste practici au o relaţie directă cu fiinţele – lucru care se poate înţelege uşor. Atunci când este dezvoltată compasiunea, este compasiune faţă de fiinţe. În acelaşi fel, dezvoltarea iubirii este posibil de conceput numai în relaţie cu fiinţele. Dăruirea este de asemenea ceva care are sens numai în relaţia cu ceilalţi, ca un ajutor direct pentru ei. Etica are sens numai în relaţie cu alte fiinţe, pentru că etica înseamnă evitarea acţiunilor distructive şi practica acţiunilor benefice. Atunci când spunem „acţiuni distructive”, vrem să spunem acţiuni care rănesc fiinţele. Şi „acţiunile benefice” sunt acţiuni care aduc beneficii fiinţelor. Astfel, a practica etica are sens numai în relaţie cu fiinţele.
Aşadar, toate învăţăturile Dharmei sunt legate în mod direct de situaţia fiinţelor, toate practicile Dharmei sunt legate în mod direct de situaţia fiinţelor. Din moment ce există fiinţe, există Dharma; pentru ele, este util şi necesar să existe Dharma. Dacă nu ar exista fiinţe, nu ar fi nevoie de Dharma; Dharma nu ar avea nicio utilizare. În acest fel, vedem că punctul central al Dharmei nu este vreun zeu suprem şi nici Nirvana, ci numai fiinţele. Nici măcar Buddha nu este punctul central. Aceasta pentru că Buddha este ceva născut dintr-o fiinţă simţitoare, şi nu invers. De asemenea, starea de Buddha se poate obţine numai de către fiinţe, şi în dependenţă de fiinţe. Fiinţele nu apar în dependenţă de Buddha, ci Buddha apare în dependenţă de fiinţe. Astfel, ele sunt punctul central al Dharmei. Acesta este unul dintre cele mai importante puncte ale viziunii Buddhiste, şi este esenţial să fie înţeles corect.
Atunci când suntem întrebaţi care este nucleul central al Buddhismului, ar trebui să putem da un răspuns direct. Răspunsul este, pe de o parte „fiinţele sunt punctul central”, şi pe de altă parte „cauzele pentru fericire şi suferinţă pot fi găsite în propria minte, şi aceste cauze trebuie să fie transformate”. Acesta este un alt punct esenţial al Dharmei.
Cât timp greşelile din minte cum ar fi lăcomia (Rāga), ura (Dvesha) şi confuzia (Moha) sunt prezente în propria persoană, vorbim despre starea de existenţă condiţionată ciclică, în care se găsesc toate manifestările suferinţei. Atunci când mintea este eliberată de greşeli ca lăcomia, ura şi ignoranţa, atunci vorbim despre eliberare, despre o stare care este liberă de orice suferinţă, şi caracterizată de o pace durabilă. Este greşit să nu vedem lucrurile în acest fel, să credem că suntem în Samsara cât timp suntem în această lume, şi în Nirvana atunci când mergem într-o altă lume. Este greşită şi părerea conform căreia suntem în Samsara cât timp existăm, şi că suntem în Nirvana când încetăm să existăm.
Cât timp factorii perturbatori sunt prezenţi în mintea noastră, suntem o fiinţă samsarică obişnuită, din existenţa ciclică. Imediat ce am eliminat aceşti factori perturbatori din propria minte, obţinem eliberarea de lanţul Karmei, Klesha-urilor şi al suferinţei, şi obţinem astfel Nirvana, care înseamnă „starea de dincolo de durere, de întristare”. Dar aceasta nu înseamnă în niciun caz că noi încetăm să existăm. Continuăm să existăm, însă într-o stare de libertate totală, şi de pace durabilă. În plus, atunci când şi cele mai subtile urme pe care le-au lăsat factorii perturbatori în minte sunt complet eliminate, şi toate calităţile minţii precum înţelepciunea, compasiunea, capacităţile şi acţiunile au fost perfecţionate pe deplin, vorbim despre obţinerea stării de Buddha. Este important să înţelegem şi acest lucru: Buddha este o stare a minţii, şi nu ceva ca o altă lume, sau o stare undeva sus în spaţiu; şi, deşi folosim cuvântul „Iluminare”, nu este neapărat ceva care să fie făcut din lumină, sau să fie luminos. Niciuna din acestea nu este înţelesul „stării de Buddha”.
Starea de Buddha este starea unei fiinţe atunci când toate obstacolele şi piedicile minţii, de la cele mai grosiere şi până la cele mai subtile, au fost oprite complet şi definitiv, şi toate virtuţile şi calităţile pozitive au fost dezvoltate până la nivelul de perfecţiune, infinitate şi spontanenitate. Aceasta este exprimată şi de cuvântul exclusiv sanskrit „Buddha”, care înseamnă „perfect trezit” sau „înflorit pe deplin”.